Big in Japan

7 October 2013 at 7:09 am

Știți, nu, piesa celor de la Alphaville? Ei bine, am avut ocazia să înteleg și semnificația acestui titlu. Pe pielea mea. Pentru că, pentru a deveni rezidenți legali în Coreea pentru cei 2 ani cât se presupune să stăm p-aci, a fost nevoie să ieșim de pe teritoriul țării pentru a primi un nou tip de viză. Cea mai apropiată ambasadă a Coreeii este la Fukuoka, insula Kyushu, Nihon koku.

Am plecat înspre Fukuoka într-o zi de luni, 30 septembrie. Tudor și Moni au fost la școală, iar la ora 15 am venit cu arme și bagaj să-i preiau de acolo. Evident, Crocodilul era mai mult decât nerăbdător să înceapă aventura! Asistenta profesorului de la clasa chiar mi-a spus că a avut o zi în care nu a fost atent la mai nimic și a fost foarte agitat. Perfect de înțeles din punctul meu de vedere…
Acest drum urma sa-l facem alături de o altă profesoară din școală, Ms. Jeannie (despre care o să vă scriu separat), așa că la ora 15 eram toți 4 la poarta școlii unde ne aștepta un taxi care să ne ducă la aeroportul Gimhae din Busan. Era prima oară cand urma să facem acest drum pe lumină, așa că eram cu toții nerăbdători să vedem cele 7 tuneluri de pe parcurs, precum și cele 2 poduri suspendate deasupra mării.
Drumul de la Okpo la Busan are 65 km și este un fel de autostradă. Calitatea asfaltului, impecabilă… Peisajele, de vis. Nici n-am simțit când am ajuns la ultimul tunel dinspre Busan, care leagă ultima mică insulă de pe traseu de continent. Da, este un tunel pe sub mare, are cam 7-8 km (estimez io) și coreenii sunt foarte mândri de el. Au si de ce, pentru că arată incredibil de bine. Ne trezim că am intrat în oraș si, deși mi-am promis că voi fi atent la traseu (să știu pe viitor dacă vom vrea să venim încoace cu vreo mașină), n-am reușit. În schimb, șoferii care treceau pe lângă noi puteau vedea 2 copii, unul de 5 și unul de 41, cu nasurile lipite de geam și minunându-se de drum.

cerul înspre Fukuoka

cerul înspre Fukuoka

La Gimhae toate lucrurile au mers ceas. Lăsat bagaje la cală, agățat o cafea de la Starbucks pentru împătimiți și țuști în avion. A propos, Okpo-Busan, cu mașina, egal 50-60 minute. Busan-Fukuoka, cu avionul, egal 45 minute. Mdeh…

Zborul a fost excelent, nici n-am apucat să ne dezmeticim, că ne pregăteam de aterizare. Ei bine, aterizarea a fost funny pentru mine. Pentru că avionul a trecut literalmente printre blocuri. Mă uitam cu ochi mari cum aveam foarte puțin să ma văd ce-i prin casele oamenilor și mă gândeam la intimitatea pe care o poți avea într-o casă pe lângă care trec cam 20-30 de avioane pe oră…
Am ieșit din aeroport și mă tot întrebam ce naiba e în neregulă cu ceea ce văd. Apoi, brusc, se aprinde lumina la masardă… Frate, ăștia merg invers!! Adică circulă pe stânga cu mașina… Cool! Cool până când mă urc în taxi și stau în față. Pe locul din stânga. Unde careva a șutit volanul și l-a dat lu’ nenea din dreapta mea. Care conduce ca turbatul. ȘI DIN FAȚĂ VIN MAȘIIIIINI !!!!! Pfoai, ne-au ocolit prin dreapta… Sunt ud tot, jur! Șoferii de taxi din Japonia sunt, cei mai mulți pe care i-am văzut, trecuți bine de 50 de ani. Dar toți sunt îmbrăcați în cămașă albă scrobită, au vestă și obligatoriu mănuși în mâini. Te simți în mașina lor ca un lord britanic condus de șoferul personal. Drumul este destul de aglomerat, dar nici pe departe nu atât de grav pe cât, recunosc, mă așteptam. 45 de minute mai târziu ajungem la hotel. Se aude un zgomot metalic pe caldarâm. Sunt plombele mele. pentru că hotelul arată asa…

ză hotelul... pe numele lui Hilton Sea Hawk

ză hotelul… pe numele lui Hilton Sea Hawk

Ne cazăm, urcăm în camerele noastre de la etajul 27 (câte cutremure ziceau ăștia că au pe an p-acilișa??) cu un lift care a bătut ca senzație decolarea cu avionul. Pentru că mă uit cum pe ecran cum se perindă etajele: 5… 6… 7… 8… 9-10-11-12-15-18-22… de la 22 începe frânarea, dar simt între amigdale câteva alveole pulmonare zburătăcite de ascensor-san. Vorbisem deja de acasă că Moni va dormi cu Jeannie în cameră, iar noi, băieții, ne vom destrăbăla în camera alăturată, da? Zis și făcut. Doar că nu mă așteptam să avem un hangar pe post de cameră (de ce naiba nu am luat și mingea de baschet de acasă, puteam lejer să facem o partida aici…).

office time

office time

 

sleeping area for sleeping beauties ;)

sleeping area for sleeping beauties 😉

Singura problemă este că atâta mirare ne produce foame, așa că ne decidem să ieșim să mâncăm pe undeva prin jur. Coborâm cu ascensor-san, de data asta tiroida vizitează epifiza și ieșim fericiți în stradă. Trecem un pod peste un canal (bre, aici e Veneția sau Fukuoka?) cu apă direct din mare și după o plimbare de circa 5 minute vedem un restaurant cu noodles. Yuppieee, foood! Intrăm, mai era un nene care tocmai primise o porție zdravănă de noodles, prețurile afișate erau cu 3 cifre, deci hai, să mâncăm. Hăhă, dar omul care servea se panichează când ne vede, că nu știe boabă de engleză. Așa că îl cheamă pe un tip de undeva din spate să ne înțelegem cu el. Tipul vorbește o engleză foarte bună și ne zice că am nimerit în „restaurantul din spate” și că ar fi mai bine să mergem la „ăla din față”. Hmm, deja miroseam cum vom fi tratați cu niște prețuri duble, de „mai în față”. Doar că japonezii ăștia nu-s români, bre. Prețurile sunt tot cu 3 cifre, doar că varietatea de mâncăruri e mai mare… Singurul impediment îl reprezintă citirea meniului. Așa?

aha... nu înțeleg nimic...

aha… nu înțeleg nimic…

…sau așa?

să citiți voi asta...

să citiți voi asta…

Hai, nene, bagă ceva not spicy pentru ăsta micu’ , ceva cu legume și orez pentru Jeannie și mine. Iar Moni insistă că vrea ramen. I-am zis io că în poze arăta suspect, dar o colegă îi spusese la plecare din România „te duci la Fukuoka? neapărat să încerci ramen, e o nebunie…” Și nebunie a și fost, când i-a venit farfuria, a gustat din ea și și-a dat seama că va dormi nemâncată. Pentru că onorabilul ramen este o zeamă din carne de porc extrem de grasă, pe care carne (mă rog, grăsime) o regăsești și în farfurie.

carne grasă de porc + germeni de soia + noodles + ceapă verde tăiată rondele + semințe de susan + inevitabila pastă de ardei iute = (R)AMEN!

carne grasă de porc + germeni de soia + noodles + ceapă verde tăiată rondele + semințe de susan + inevitabila pastă de ardei iute = (R)AMEN!

Noroc că Croco nu a dovedit toată porția lui, iar Jeannie și cu mine ne-am amintit că sharing is caring 😉

oameni flămânzi în așteptarea mâncării... aaa, uite că ne-au adus deja!

oameni flămânzi în așteptarea mâncării… aaa, uite că ne-au adus deja!

După masă, somn de voie, eram rupți de oboseală, iar de dimineață trebuia să ne trezit relativ cu noaptea-n cap pentru a ajunge la ambasadă la 8.30 (cum fusesem sfătuiți). Dar asta e deja o altă poveste, ce va să vină în curând. Noapte bună!