If it’s not uncomfortable, it’s not an adventure

4 September 2013 at 4:49 am

Mare om ăla care a zis asta. Și l-am crezut mai mult pe cuvânt… Habar n-aveam că o să experimentez asta încă de la începutul „Aventurii Coreea”. Dar…

Ajungem în aeroport la Otopeni la 15.30. O oră decentă pentru a prinde un avion care pleacă la 18.30. Avem cu noi după cum urmează: 3 valize mici, de luat cu noi în avion, 3 valize mari, calfe și zidari, și „aparținătorii” din dotare (părinții lui Moni, soră-mea și 2 prieteni care ne-au ajutat cu o a doua mașină de cărat bagaje și persoane). Bagajele de cală sunt artistic înfoliate (că deh, să nu ne pierdem țoalele pe drum) și apoi la check-in. Unde sunt 3 cozi luuuuuungi… Și firește, pentru a nu ne certa cu domnul Murphy, o alegem pe cea care merge cel mai încet. Ajungem în față și intră în scenă calfele și zidarii despre care spuneam mai devreme. Care jur că erau cantonați în cele 3 valize de cală, dat fiind că descoperim că avem acolo, niște kilograme în plus. Cam câte să fie? Cam 41 de kile!!! WHAT??? Asta este când pleci în capătul celalalt de lume pentru 2 ani, cu kinder-ul după tine și neștiind exact cum stau trebile și climele pe acolo. Așa că decartăm, după îndelungi și savante calcule, 462 EUR. Și firește, dat fiind că totul a durat enorm, am început să alergăm după avion, care mai-mai să plece fără noi. „Asta este”, ne-am zis, „să vezi acum hai cu bagajele, care vor întârzia…” Totuși, prima escală era la Roma, unde trebuia să stăm cam 3 ore, așa că am sperat din răsputeri ca bagajele să ne ajungă din urmă.

Zborul spre Roma a fost foarte ok, fără probleme sau chestii deosebite. Odată ajunși pe Fiumicino, Croco s-a distrat teribil de trenulețul care ne-a plimbat între terminale. Am mers, am rezolvat formalitățile cu bagajele (la fiecare escală trebuia sa arătăm că aveam bagaje cu regim special) și apoi ne-am proptit într-un împinge-tava să mâncăm ceva. Că deh, urma o noapte lungă, 9 ore și 50 de minute până la Seul. Am sunat și pe cei de acasă (dat fiind că era ultima șansă de a mai avea roaming). Și apoi începe distracția. Avionul spre Seul are întârziere de 45 de minute. Ba nu, s-au răzgândit, are întârziere de 2 ore. Că cică dumnealui, avionul, are nu-știu-ce probleme… și trebe să aducă un alt aparat din Milano. Buuuun, măcar flăcăii de la Korean Air ne dau niște vouchere să mâncăm ceva până vine jucăria. Timpul trece, Croco e pe trei sferturi adormit (era aproape 1 noaptea pe ora României)… Și iată cum vine minunatul avion. Ne băgăm în el, ne asezăm comod, Croco este înnebunit de plăcere că are un display cu filme pe spătarul scaunului din față, totul pare în parametri, deci hai să plecăm. Alo, păi și cu aventura ce-am făcut? Ei bine, la nici 10 minute după ce ne așezasem pe locurile noastre, zduf, power failure. Se oprește lumină, aer condiționat, tot. Beznă și cald. Stewardesele (pardon, însoțitoarele de bord) zâmbesc cu cioburi. Moni se uită la mine cu ochi de melc. „Cu asta zburăm noi aproape 10 ore??” Lumina pornește și se oprește din când în cand, pe măsură ce Dorel cel coreean butonează să repare măgăoaia. Și, după 45 de minute o dovedește. Pilotul calm ne spune că e gata de decolare. Păi da, meștere, dar cu aterizarea cum facem? O sa fie la Seul sau pe unde ți s-o mai lua matale buleftrica? Asta e, plecăm.

Zborul spre Seul a fost lung. Dar măcar am ascultat muzică de relaxare coreeană (super tare, dacă e să mă întrebați pe mine) și am ascultat câteva audiobooks cu lecții de limba coreeană (nu s-a lipit nimic de mine). Plus am mai văzut vreo 2 comedii d-alea ieftine, dar care au făcut timpul să treacă mai ușor. Pentru că, spre deosebire de Moni și mai ales de Croco, n-am putut dormi nici un minut… Dar măcar m-am bucurat de prezența plăcută a însoțitoarelor de zbor, care nu știau cum să te mai facă să te simți mai bine.

Buuun, ajungem la Seul. Ia ghiciți? Din nou emoții, pentru că legătura spre Busan (destinația noastră finală) pleca în mai puțin de 1 oră (dată fiind întârzierea de mai bine de 2 ore din Roma și faptul că nea pilotul nu a recuperat nici măcar 1 singur minut pe drum). Deci da, din nou alergare liberă prin aeroport. Personal, începeam să mă resimt grav. Ceea ce mă ținea funcțional era faptul că, odată ajunși la destinație, voi dormi de toți banii.

Prindem la fix avionul de Busan și mai zburăm 50 de minute fără nici un incident. Bine, în afara câtorva goluri de aer, dar astea erau deja prea ieftine pentru noi. La Busan ploua. În august. Nu știam ce înseamnă asta. Dar am aflat din plin curând! Am primit viza de intrare în Coreea (pentru 90 de zile, așa cum știam), apoi ne-am așteptat bagajele. M-am rugat în fel și chip ca ele să fi ajuns odată cu noi, altfel am fi fost in big caca. Și iata-le, dragele de ele, cum vin tacticos pe bandă. Unul după altul, cu etichete frumoase și roșii de overwieght, plus unul de bagaj suplimentar. La naiba, eram VIPs 😀 Gata, găsim și un ghișeu de bancă, schimbăm niște EUR, să avem bani de buzunar, și ieșim să ne întâlnim cu șoferul trimis special cu o basculantă ceva pentru a ne prelua cu bagaje cu tot. Omul este chiar acolo, cu un telefon mobil (tablet size) în mână pe ecranul căruia scroll-a numele lui Moni. Salut-salut, hai și-om mere. Și ies din aeroport (unde, firește, era aer condiționat peste tot) și mă lovește un val de aer fierbinte și umed de-mi vine să mor. Orice inspirație este un efort. Mă gândesc „Vladule, ai pus-o. O criză de astm ți-ar mai trebui acum..”. Dar încet-încet, încep să mă obișnuiesc. Mai aveam de mers cam 1 oră până în Okpo-dong, orășelul unde se află școala. Care este pe o insulă numită Geoje (bag seamă că mai nou ea revine la numele ei mai vechi, Koje). Ei bine, insula asta este legată de Busan printr-o autostradă care este construită literalmente peste mare. Sunt cateva insulițe intermediare, prin care sunt săpate tuneluri, dar majoritatea drumului (estimez undeva pe la 25-30 km) este pod peste mare. Din păcate este noapte și nu ne putem bucura de peisaj. Dar lasă, dormim noi și o să facem drumul ăsta și pe zi!

Mașina se oprește în fața unui bloc. Șoferul coboară, se duce la una dintre cutiile poștale din scară, deschide ușa ei (nu era încuiată) și scoate un ghemotoc de hârtie. Înauntru, cheia de la apartament… Apoi se ia de un bagaj și îl cară pe scări până la etajul 2, unde se află locul unde vom sta noi. Când terminăm de cărat toate șandramalele de jos, tipul se înclină și dă să plece. Nu cred să-l fi jignit, dar i-am dat o hârtie de 5 EUR, pentru că realmente s-a mișcat extrem de bine și m-a ajutat teribil.

Gata, am ajuns. Pfoai… casa e super ok, are tot ce-i trebuie în ea. Găsim pe masa din bucătărie până și niscaiva chestii de mâncare. Suntem obosiți, dar fericiți că drumul s-a încheiat cu bine. Ieșim să ne plimbăm, pentru că somnul s-a dus naibii, acum, că ne-am relaxat. Ieșim din bloc, vedem școala (care este la nici 200 de metri de apartament) și o luăm la vale pe o străduță. Intrăm într-un magazin, ne uităm pe rafturi, ne luăm o sticlă cu apă. Deja am început să ne organizăm. Apoi ne întoarcem acasă. La acest nou „acasă”. Facem cu toții un duș rapid și ne trântim în paturi. Suntem rupți. Noapte bună!